Cum am învățat că nu există Trebuie

“Avem avem nevoie să fim dispuși să renunțăm la viața pe care ne-am planificat-o pentru a avea parte de viața care ne așteaptă” spunea Joseph Campbell, cel care a făcut pentru prima oară Călătoria Eroului și a pus-o în cartea numită “Eroul cu o mie de chipuri”.
Mi-am petrecut copilăria îndrăgostită de basme, legende și povești, unde firul de argint al povestirii mergea către un final fericit.
Ce este fericirea însă… aveam să descopăr ceva mai târziu!

Am aflat că lucrurile au un mod de a se așeza, iar dacă poți capta întregul peisaj, poți vedea că oricum ar fi sfârșitul poveștii, rămân multe altele care sunt menite să se întâmple, așa că mă bucurăm de felul cum fiecare clipă avea o valoare deosebită, fiecare replică care ducea către deznodământ dar nu obiectivul în sine al poveștii.
Eroul trăia fără să își propună ceva anume, și apoi venea cineva și îi aducea o provocare sau o găsea singur.

Personajele se nășteau și trăiau fără să fie întrebate… ce vrei să fii când vei fi mare, unde te vezi peste 20 de ani, care sunt obiectivele tale pe următorii 5 ani?
Vreme trece, vreme vine și am ajuns într-o corporație, apoi alta, și tot așa. Acolo, toată lumea vorbește despre obiective.
Până atunci, fusesem în flux, lucrurile se întâmplau de la sine, aveau o ordine firească.

Unde te vezi peste 5 ani …era cea mai populară întrebare.

Nu cred că mi-am făcut planuri nici când am început grădinița sau școală primară, căci le făceau alții pentru mine. Apoi, liceul sau facultatea au fost primele mele alegeri asumate asupra viitorului meu.
Dacă m-ar fi întrebat cineva unde voi fi după 5 ani când am început liceul, nu aș fi știut decât că voi fi terminat acea “treaptă” a educației mele, mai departe, aveam să văd… Am continuat să trăiesc în flux, în virtutea inerției și am luat lucrurile așa cum au venit pentru că simțeam că dacă eu aș fi făcut un plan…

Iar acum stau și mă gândesc… de ce nu făceam?

Pornind de la dorință ajungeam la voință și apoi le transformăm în realitate, usor de zis si facut atunci cand obiectivele sunt clare, gen vreau asta si asta sa le obtin in cutare timp si contribuind cu cutare eforturi, ca la scoala…
Iar daca una dintre valorile mele este legata de comunicare si relatii, te trezesti cu foarte multe variabile, cum ar fi fost cazul meu.

Și unde mai pui că imaginația, prieten de nădejde, ar fi adăugat continuu și mai multe până la a împovăra cu un obiectiv, mai degrabă decât a-l clarifica.

 

Ce este, deci, Fericirea?

Am aflat pe pielea mea 20 de ani mai târziu, că obiectivele nu TREBUIE să fie clare, SMART, mai ales atunci când este vorba despre viață.
Despre calitatea relațiilor cu sinele și cu ceilalți… nu pot da un termen de rezolvare unei situații. Ce pot face însă este să fac tot ceea ce ține de mine și apoi să las universului (a se înțelege – celorlalți și fiecăruia, ce au drept de alegere și decizie propriu) ocazia să le aranjeze în așa fel încât lucrurile să se petreacă, la timpul lor, în viețile lor.

În ultimii ani, am început să îmi setez obiective în fiecare an: să învăț ce înseamnă generozitatea și să o practic din tot sufletul, să învăț să îi iubesc pe cei de lângă mine așa cum își doresc ei să fie iubiți, să mă conectez la intuiție.

Totul fără politici de culise, cărțile toate pe față și inima în mâini.

Învățarea fără integrare ajută, însă nu rezolvă, ci rămâne undeva agățată acea frustrare, după atâta muncă. Totuși, cu mijloacele potrivite, se rezolvă. Întotdeauna.

Eu am lucrat cu introspecția, coaching-ul, constelații, Analiză Tranzacțională, tu?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *